Şi dacă, oprind un monstru din drumul său, te transformă şi pe tine în monstru, merită?

by Iania.

– Nu, ascultă-mă, Cassandra. Nu am mult timp. Ştii bine că dacă scap trenul ăsta ce vine la miezul nopţii nu mai pot pleca. Şi asta este tot ce-mi doresc, crede-mă. Nu mă întreba de ce. Ochii mei nu spun deja totul? Locul meu nu mai este aici. Nici vechea mea saltea nu mai are forma corpului meu. Am impresia, de fiecare dată când mă duc să dorm, că cineva stă în patul meu în timpul zilei, şi-şi lasă o bucăţică din el pe ea. Dar asta nu mai are nicio importanţă acum. Trebuie să plec..
– Spune-mi..
– Să ştii că n-am să iau lucruri scumpe cu mine. Poate câteva cărţi cu poveşti pentru copii. Sunt sigurele care-mi mai liniştesc sufletul acum. Singurele care-mi plac şi pe care le pot înţelege. Iar după cum observi, draga mea, m-am îmbrăcat în negru. Nu vreau să mă recunoască Moartea. Nu vreau să-i atrag atenţia asupra mea şi mai ales asupra faptului că am plecat. Am auzit adesea că oamenii se îmbrăcau în negru la înmormântări pentru că Ei i se mai făcea dor şi mai înhăţa câte un suflet. Credeau că este singura culoare pe care Moartea n-o poate vedea. Mereu m-am întrebat de ce oamenii obişnuiţi cred despre cei ce vor pleca într-o călătorie că-şi găsesc sfârşitul pe drum? Sau chiar că începutul acelei frumoase călătorii înseamnă, de fapt, finalul vieţii? Eu n-am să mor. Eu am să fac doar un lung periplu. Iar acum chiar trebuie să plec..
– Nu vreau să te opresc din drumul tău, dar aş vrea să ştiu adevăratul tău nume.
– Ştii bine că te-aş minţi, nu?