nimic mai simplu. iubeşte-mă.
Dragă E. nimeni,
Dar ştii ce-i bine? Că după atâtea zile în care plângi până ţi se înroşesc ochii, vine o zi când orice ai face, oriunde te-ai duce, sau orice melodie ai asculta, nu-ţi va mai aduce aminte de nimeni. Atunci începi să uiţi.. Atunci o să fie bine..
Cu drag, tot nimeni.
Am stat ceva vreme cu foaia goală în faţă. Chiar nu ştiam ce să scriu. Sau ştiam, dar nimic nu părea să spună ce gândeam şi simţeam cu adevărat. Iar atunci când cuvintele nu spun exact ce-i în sufletul tău înseamnă că degeaba mai scrii, că nu eşti destul de puternic să le impui să facă ce spui tu. Şi da. Când am fost eu puternică? Îndeajuns de puternică încât să recunosc că am greşit şi să cer iertare? Şi de ce să mint? Cuvintele acestea mă sperie cumplit. Şi nu pentru că nu ştiu ce-i aia « iertare » ci pentru faptul că sunt cuvinte atât de pline de sentimente încât mulţi le evită pentru a nu arăta celorlalţi că lor le pasă cu adevărat.
Şi m-am oprit din scris, din nou. M-am uitat pe geam. Ningea. Şi mi-am amintit ceva.. Anul trecut, tot iarna, ieşisem afară. Şi ne-am bătut cu zăpadă. Acum pot spune cu siguranţă că nu mă distrasem aşa de când eram copil.
Vezi tu, n-am fost niciodată bună în a-mi recunoaşte greşelile şi asta din cauza orgoliului meu prostesc sau poate de teamă că dacă eu voi spune asta tu ai să-mi râzi în faţă şi ai să-mi întorci spatele, deşi n-ai făcut niciodată asta şi nici măcar n-ai dat semne că te-ai săturat de mofturi. Mereu acolo pentru fata nerecunoscătoare..
Oamenii sunt atât de imprevizibili încât nu ştii de unde va veni următoarea lovitură. Aşa că eu am preferat, din comoditatea, să renunţ la tot. Dar cine îmi spusese mie că ea va fi ca toţi ceilalţi? Nimeni. Pentru că n-a fost aşa. Şi ştii ce-i asta? Laşitate..
Probabil că inima mea-i prea ocupată cum să-şi gestioneze fericirea care tocmai intră pe uşa din faţă. Aşa că nu mă sunaţi, nu-mi daţi mesaje.. pentru că nu voi răspunde.
Şi.. cum spuneam.. nimic mai simplu. iubeşte-mă.
« Acum.. acum nu trebuie să te gândeşti la nimic. În momentul acesta te laşi în voia mea. Ai încredere, nu? Spune-mi că da.. »
« Da.. »
..Spune-mi că într-o zi când vei ajunge mai devreme la şcoală, iar eu voi sta pe scările din faţa ei ai să vii şi-ai să-mi şopteşti : « Vino! Azi mergem să zburăm. » Şi ştiu că nu vom zbura niciodată cu adevărat. Şi ştii de ce? Pentru că ei mi-au tăiat aripile. Acum în locul lor sunt doar cioturi, cu o pojghiţă de sânge uscat de un vişiniu închis ce le acoperă. Dar eu am încredere în tine. Şi ştiu că aceea va fi prima zi când mă vei săruta cu adevărat. Să-ţi simt întreaga ta fiinţă cum se transformă într-o gură de aer şi-mi intră prin măruntaie purificându-mi-le. Şi mai ştiu că afară o să fie mai bine de -5 grade Celsius, dar n-am să simt nimic. Şi nu din cauză că mă doare sufletul.. ci pentru că din interiorul meu inima va elibera toată căldura ce o ţinea acolo. Ştii, dragule.. ei n-au avut încredere în mine. Sau dacă au sperat, au făcut-o pentru a-mi arăta că au dreptate, că pot face ceva cu viaţa mea.
Şi spune-mi ce-aş fi făcut cu ea dacă aş fi salvat-o? Cine mi-ar fi garantat că nu o luam de la capăt? Nu-i aşa c-am meritat tot ce mi s-a întâmplat? Că altfel nu vedeam acum, când sunt aproape moartă, cât îmi eşti de drag.. şi mai ales cât o să-mi fie dor de viaţa asta pe care mi-o promiţi. Şi zău că nu-mi mai vine să mor. Dar eu am ales asta. Ştiu că nu mă minţi. Ştiu că n-ai face-o niciodată. Te trădează ochii. Pe ei i-am văzut în fiecare seară când ştiam c-a mai ars un centimetru din lumânarea asta blestemată ce unii o numesc pe scurt.. viaţă. Şi ştii ce-am mai auzit în nopţile alea? Paşii lor.. Prin lemnul subţire al uşii se auzeau. Iar pe dedesupt le zăream umbrele cum se plimabu ca ulii într-o zi toridă de vară după hrană. Şi ei nu aşteptau că eu să le deschid şi să-mi ofere ce-au în mâini.. Veniseră să-mi prindă sufletul într-o cuşcă..
« Suflete, te-au prins? », l-am întrebat încetişor.
« Nu.. ».. îmi spunea el sugrumat de un sugit. Plângea. Cred şi eu. Ştia ce-l aşteaptă.
*Remember, remember the Fifth of November
1. Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?
Aş plăti pentru ca să.. să fiu iubită. Iubită de A., iubită de R., de tine, de 
ei, de necunoscuţi. Aş plăti pentru o cameră plină de cărţi, filme, şi muzică bună. Aş plăti pentru încrederea în oameni. Aş plăti să mai dorm încă 2 ore în fiecare dimineaţă. Aş plăti pentru a nu mai fi atât de multă ipocrizie. Aş plăti pentru multe.. Şi mi-ar trebui bani mulţi.. mulţi..
2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
Nimic. Pentru că în căutarea mea de a face ceva spectaculos mi-aş pierde timpul. Aş vrea în fiecare zi mai mult, să simt mai mult şi mai intens. Dar un singur lucru ştiu că aş face.. aş cere iertare.
3. Dacă ai câştiga un milion de euro, ai continua să faci ce faci acum?
Da. Însă, după ce mi-aş termina şcoala aş pleca în Paris, la Sorbona. Aş vrea să fac Facultatea de Drept acolo. Apoi, după ce mi-aş termina studiile aş călători. Aş umbla peste tot.. până m-ar durea picioarele, până când cearcănele-mi vor acoperi faţa, iar mâinile-mi vor fi amorţite. Apoi aş dormi..
4. Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară? Care ar fi titlul articolului?
« .. Şi într-o zi a dispărut. Dar cineva a spus c-a văzut-o zburând pe-o frunză. Şi era micuţă.. cât Degeţica. »
5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?
« Parcă-i şi văd sufletul dansând pe mormânt »
6. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
Nimic. Aş lăsa scris să-mi fie desenată o lalea.
7. Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
Atunci n-aveam timp să visez. Vroiam doar să devin mare. Iar acum vreau să mă opresc şi să visez..
8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?
Aş iubi.
9. Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?
« Nu ne-a fost mamă. A fost orice, oriunde, oricând am avut nevoie.. »
10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ţi le-ai adresa?
« Ce-ai făcut cu viaţa ta, blestemato? »
« Cât ai iubit şi cât de tare? »
… « Ce-ţi mai fac copiii? »
Merci Ting pentru leapşă. Mai departe laaaa, cine să fie, cine să fie?.. Luuucia siii Anaaa.. şi cine mai vrea.
Pe la jumătatea drumului am uitat. Am uitat încotro mă îndreptam şi de 
unde am venit. Şi mă simt.. mă simt.. dacă aş spune derutată ar fi prea puţin, prea mic. Dacă aş spune că mi-e frică aş minţi.. din nou. Ştii care ar fi cel mai potrivit cuvânt? Eliberată!
**
Din momentul cum m-ai prins în palma ta ai început să construieşti un gard frumos împrejuru-mi, decorat cu flori şi viu colorat. Ai crezut că cenuşiul întipărit pe retina mea va dispărea şi că tu vei fi cel care va şterge tot răul făcut. Ţin să te anunţ că n-ai făcut nimic. Nimic nou. Ai crezut că acele culori de pe prăpăditul tău de gard vor fi molipsitoare şi că se vor târâ vârându-mi-se în ochi precum praful şi astfel tot trecutul va fi scufundat precum o barcă veche, ruginită şi urâtă. Poate că era veche şi ruginită, dar nu urâtă. Era plină cu amintiri, plină de viaţă.
Ai început să construieşti pereţi şi să-i tapetezi cu noi. Cu amintirile noastre. Cu toate zâmbetele care la început au fost sincere şi pline de fericire. Apoi au început să capete o nuanţă de bej. Un bej anost şi fără substanţă. Ca la sfârşit să fie al dracului de forţate şi nesincere. Am crezut că dacă nu-ţi voi spune ce era cu adevărat în sufletul meu te scuteam de suferinţă. Dar mi-am dat seama că scutindu-te pe tine de chin îmi provoca mie mai multă durere. Şi într-o zi..
.. am renunţat. Am început să plâng, să ţip, să distrug ce făcuseşi tu. Simţeam cum acei nenorociţi de pereţi îmi răpesc aerul. Îmi furau libertatea. Cu ochii plini de lacrimi vedeam cum cădea câte o bucată de cărămidă verde, albastră, galbenă, din casa neterminată. Am păşit afară cu o frică-n suflet crezând că vreun alt gard invizil mă va ţintui acolo, dar n-a fost aşa. La început mi-a părut atât de rău că-ţi făcusem asta, dar dulceaţa şi mireasma libertăţii era atât de îmbietoare că parcă nici nu mai vroiam să aud de tine sau de gândurile tale.
Şi-am început să alerg. În urma mea ştiam că rămâne trecutul. Pentru că erai trecut acum. Totul era atât de neclar. Culorile din cărămizile tale se prelingeau pe iarba verde că smaraldul. Parcă totul plângea. Totul mă chema înapoi. Şi m-am oprit din alergat. Şi-am făcut un pas înapoi, înapoi spre tine. Şi n-am putut face mai mult. Inima mă durea atât de tare încât începeam să cred că-i un mănunchi de spini care a fost pus acolo cu rea intenţie. Mi-era imposibil să mă mişc. Mintea vroia. Se gândea cum te vei simţi când vei veni să mă vezi şi vei vedea o ruină în loc de splendidul tău sentiment materializat. Dar inima nu mai vroia să se întoarcă în locul unde fusese ţinută prizonieră. Încătuşată într-o cuşcă aurită şi parcă fără vedere afară. Aşa c-am plecat..
**
Ce dulce era senzaţia aceea. Picioarele-mi atingeau iarba presărată cu picături de apă. Dansam de bucurie. La câţiva păşi era o grămadă de frunze pictate în culorile toamnei. M-am aplecat şi-am luat o mână de frunze. Apoi le-am aruncat în sus. În cădere mă mângâiau gingaş pe umerii goi acoperiţi doar de bretelele subţiri ale rochiţei albe până la genunchi. Şi sentimental care mă năpădise era unul de desfătare, dar mai pregnant era sentimentul de.. libertate!
Se simţea în siguranţă. Acea mână care îi acoperea degeţelele mici îl încălzea, îi oferea protecţie. Şi nu ştia că abia mai târziu avea să înveţe cum e să-ţi stea pe umeri întreaga lume fără ca măcar să-ţi fi cerut voie s-o facă. Privea jucăuş la mutrele schimonosite ale celor din jur, apoi îşi ridică ochii spre cea de lângă el. Ştia că ea nu-l va lăsa să înfrunte totul de unul singur. Fusese acolo de fiecare dată când lacrimile se rostogoleau cu repeziciune pe obrajii lui pentru a le şterge. Ea fusese cea care-l scutura de boabele de nisip atunci când se lovea şi-l săruta delicat pe frunte spunându-i : ” O să fie bine. “
Mulţimea era tot mai agitată. Nu ştia ce se întâmpla în jurul lui. Paltoanele oamenilor, în trecere, îi zgâriau faţa fără milă. Se ţinea cu putere de mâna mamei lui. Îi era frică. Era prima dată când se simţea din ce în ce mai vulnerabil.
Probabil o să-i găsesc şi un sfârşit..
Te pierzi. Sau poate a intervenit uitarea. Sau mă amăgesc ca de obicei. Deşi singurul vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat eşti tu. Tu şi nesiguranţa ta. Tu şi jocul tău prostesc. Încep să mă obosească toate amintirile şi orice încercare de a mai face ceva. Orice sforţare de a-mi aminti chipul tău pe care-l contemplam. Toate detaliile lui. Atât de perfecte pe atunci. Bolnav de perfecte. Dureroase chiar.
Tot ce vroiam era o pauză. Dar am realizat că acolo, afară, haosul s-a dezlănţuit mult mai rapid decât mă aşteptam. Pentru o perioadă n-am să mai vreau vreo perioadă de repaus. Aşa că.. mă întorc înapoi.
Sper doar ca tu să nu fii ca ceilalţi. Sper doar ca tu să.. mă iubeşti.
Nu există « Adio! ». Există doar neputinţa de a merge mai departe. Refuzul 
de a mai face ceva. Cel puţin pentru mine aşa este. Mai mereu părăsim ceea ce nu cunoaştem, fugim de ceea ce ne este frică, abandonăm ceea ce nu înţelegem. Grăbim plecarea atunci când ne simţim în pericol. Aruncăm într-o valiză mare şi veche tot ce ne-a adus cândva fericirea.( Sau poate găurile din inima noastră nu permit păstrarea amintirilor şi plecăm.. goi. ) Unele lucruri nu încap aşa că suntem nevoiţi să le lăsăm în urmă. Alergăm spre un tren care am crezut mereu că-l vom rata, dar şi de data aceasta l-am prins. Urcăm şi respirăm uşuraţi. Ne simţim în siguranţă pentru că am creat un început. De fapt, am făurit o iluzie. Una nouă, dar care are ceva din toate celelalte.
Dar oare acolo unde vom ajunge nu vom întâmpina probleme? Nu vom fi răniţi, abandonaţi, batjocoriţi ori minţiţi? Dar ştiu că, într-o zi, resemnaţi vom face din nou bagaje şi vom alerga spre un alt tren, în căutarea unei noi vieţi..
Theme by Ben Eastaugh and Chris Sternal-Johnson. Get a free blog at WordPress.com.
Iania.
.Lykke Li - Possibility
