Everything was beautiful, and nothing hurt.

Cassandra nu mai este. Ea s-a topit în văzduh. N-a rămas decât un corp gol pentru că şi-a ars sufletul. Oricum i-l furase. Singurul lucru pe care-l crezuse inestimabil vreodată se dusese şi el. A dat foc doar umbrei, amintirii lui. Parcă o văd şi acum cum îşi privea sufletul făcut scrum şi purtat de vânt. Şi fiinţa puternică pe care nici el n-a putut-o răpune, acum era absentă. Privea totul atât de liniştită, dar în acelaşi timp părea că ceva-i ocupă gândurile mai mult decât de obicei.
– Care-i cel mai nepreţuit lucru pentru tine?
– Sufletul, Cassandra.
– Ştii bine că nu mai este al tău. E al lui acum. Pe al meu nu l-au furat aşa cum probabil te-ai gândit. Am ars totul pentru ca el să nu aibă nimic.

Did I hurt you bad? Did I make you sad?

Astăzi n-o să-ţi povestesc despre lumi distruse sau ani pierduţi, Cassandra. Azi a venit ziua când îţi spun că oamenii nu au nicio putere. Poţi crede despre ei că-ţi distrug viaţa, îţi inundă sufletul, şi nu de bucurie, te storc de orice urmă de speranţă, apoi îţi aruncă trupul într-o prăpastie. Poţi crede toate astea despre oameni, şi mai ales despre cei pe care-i iubeşti sau reprezintă ceva pentru tine. Însă nu poţi crede despre ei că sunt puternici. Asta ar face din tine fiinţa amorfă pe care cred cu tărie că ai lăsat-o să moară după ultima mea plecare. Sunt convins că ai crezut că nu mă voi întoarce, dar iată-mă aici. Şi iată-te şi pe tine mai puternică, mai curajoasă şi mai lipsită de scrupule ca niciodată.
Cassandra, nu m-am întors din milă. Nu am venit înapoi ca să văd dacă mai trăieşti. Mi-era indiferent oricum ar fi fost. Am venit să-ţi arăt că oamenii pe care-i cunoşti nu sunt ca tine, scumpa mea. Ei sunt minusculi. Deşi ego-ul lor întrece orice măsură imaginată de tine vreodată. Ei sunt de fapt nişte fiinţe făcute dintr-un material destul de maleabil, special pentru a fi modelat de cei ca tine.

– Şi eu s…
Şi ştiu că sufletul tău nu este plin de ranchiune, aşa cum ar putea crede cei mai mulţi. Din contră, tu eşti încă deschisă oamenilor. Ei îţi pot afla secretele. Însă nu cele adevărate. Tu, Cassandra, porţi de fapt o mască. Una pe care n-o vei putea da jos niciodată. Ea face parte din tine acum. Tot ce ţi se va întâmpla de acum încolo se va răsfrânge pe acea mască şi va ricoşa cu o forţă de două ori mai mare spre cel de la care a pornit totul. Şi uite aşa, în scurt timp, vei vedea mişunând pe străzile astea înghesuite numai corpuri goale pe dinăuntru, palide şi lipsite de sclipirea pe care o aveau cândva în ochi. Se vor devora pentru a mai câştiga un strop de viaţă, draga mea… Încântătoare imagine, nu?
– Dacă e aşa cum spui, tu trebuie să fi înzecit mai puternic, căci eu nu port masca dăruită de tine. Sau de fapt ăsta să-ţi fie sfârşitul? Atât de mizerabil să fi ajuns?

Viitorul meu trecut se apropie.

   Totul se transformă într-o palidă amintire a amintirii. Fără sens, dar adevărat. Niciodată nu ne mai amintim aşa cum ne aminteam prima, a doua sau chiar a treia oară. Credeam că putem păstra pe cineva în inima noastră veşnic, dar eu am observat că nu-i aşa… Nu-i putem avea aşa cum erau ei. Sufletul nostru îl schimbă pe al lor, ei devin ceea ce ne-am dorit noi mereu şi nu ceea ce erau în realitate. Şi ca şi cum minciunile ce ni le spun toţi cei din jurul nostru nu ar fi de ajuns, acum mai adăugăm o minciună amară în lungul şir al celor existente. Ai putea spune că sunt rigidă şi rece precum o piatră, dar să fiu sinceră, aş prefera să plătesc preţul acestei catalogări numai să păstrez ceea ce iubesc, intact, într-o inimă de piatră.

We don’t see things as they are, we see them as we are.   – Anais Nin

Şi dacă, oprind un monstru din drumul său, te transformă şi pe tine în monstru, merită?

– Nu, ascultă-mă, Cassandra. Nu am mult timp. Ştii bine că dacă scap trenul ăsta ce vine la miezul nopţii nu mai pot pleca. Şi asta este tot ce-mi doresc, crede-mă. Nu mă întreba de ce. Ochii mei nu spun deja totul? Locul meu nu mai este aici. Nici vechea mea saltea nu mai are forma corpului meu. Am impresia, de fiecare dată când mă duc să dorm, că cineva stă în patul meu în timpul zilei, şi-şi lasă o bucăţică din el pe ea. Dar asta nu mai are nicio importanţă acum. Trebuie să plec..
– Spune-mi..
– Să ştii că n-am să iau lucruri scumpe cu mine. Poate câteva cărţi cu poveşti pentru copii. Sunt sigurele care-mi mai liniştesc sufletul acum. Singurele care-mi plac şi pe care le pot înţelege. Iar după cum observi, draga mea, m-am îmbrăcat în negru. Nu vreau să mă recunoască Moartea. Nu vreau să-i atrag atenţia asupra mea şi mai ales asupra faptului că am plecat. Am auzit adesea că oamenii se îmbrăcau în negru la înmormântări pentru că Ei i se mai făcea dor şi mai înhăţa câte un suflet. Credeau că este singura culoare pe care Moartea n-o poate vedea. Mereu m-am întrebat de ce oamenii obişnuiţi cred despre cei ce vor pleca într-o călătorie că-şi găsesc sfârşitul pe drum? Sau chiar că începutul acelei frumoase călătorii înseamnă, de fapt, finalul vieţii? Eu n-am să mor. Eu am să fac doar un lung periplu. Iar acum chiar trebuie să plec..
– Nu vreau să te opresc din drumul tău, dar aş vrea să ştiu adevăratul tău nume.
– Ştii bine că te-aş minţi, nu?

Destruction is a form of creation.

Prin fumul gros de ţigară ce ne înconjura singurul lucru care se vedea clar erau doar sufletele noastre. Sufletele noastre ce stăteau cu bărbia rezemată de genunchi şi-şi sorbeau una alteia vorbele. Nişte suflete rătăcite până atunci, îşi dădeau mâna în acea micuţă bucătărie.
Când sufletul meu s-a simţit atât de pustiit şi acoperit de crusta sărată lăsată de lacrimile ochilor mei, m-a părăsit. Însă, astăzi.. astăzi ,obişnuit să stea ascuns după uşa camerei în care-mi era corpul, a îndrăznit să se prindă de mână cu celelalte suflete din încăpere. Poate pentru mulţi n-ar fi mare lucru, însă pentru al meu suflet găunos şi din ce în ce mai fragil, a fost un loc în care a început din nou să respire prin plămânii mei şi să vadă lumea aşa cum o văd eu.
Mereu am avut crezut că nu pot trăi niciodată fără o dragoste dintre partea unui el , însă astăzi aceste trei suflete care erau cu mine mi-au arătat că orice poate fi substituit cu ceva mai bun, fie şi temporar. Sau mai bine zis, poate fi înlocuit atunci când ai nevoie. Azi am învăţat că poţi preţui pe cineva chiar şi atunci când îţi spune ce-i mai puţin plăcut la tine. Te poţi bucura de prezenţa cuiva fiind chiar sub un pod şi fumând o ţigară.
Poţi face orice atunci când cineva îţi coase nişte aripi. Şi nu-i dureros deloc. Iar după ce aripile-ţi sunt prinse de corp ei presară praf de stele pentru ca tu să poţi să-ţi iei zborul. Şi totuşi.. ei îţi dau aripi ştiind că tu-i vei părăsi şi poate vei găsi ceva mai bun. De asta o fac.. Ţi le dau cu speranţa că vei întâlni oameni mai buni şi care te vor iubi mai mult. Însă, deşi tu pleci, sufletul îţi rămâne în locul unde sunt şi ei. Ei dau libertate corpului şi păstrează într-o cutie aurită esenţa ta.

+ noiembrie, 21

M-am întors. De fapt, acum ceva vreme am făcut-o. Am crezut că vă voi găsi la fel, sufletelor. Intacte. Dar se pare că răceala de afară v-a transformat. Sau poate sufletul meu începe să redevină cel ce a fost mereu. O cutie plină cu gheaţă. Voi nu v-aţi metamorfozat deloc. Sufletul meu este cel care s-a scindat de ale voastre. A fost o acţiune despre care corpul nu a ştiut nimic. Cel mai probabil nu are nicio justificare.
Ce noroc că mai am aripile date de voi. Acum voi putea pleca fără vreun fel de remuşcare. Dar îmi pare rău pentru ceva. Îmi pare rău că m-am întors. But I got this ice box where my heart used to be..

+ martie, 31, anul următor

!Dead people things for sale

Cuvintele pot fi înşelătoare. Şi mai cu seamă atunci când ele sunt scrise. Aluncă printre gândurile noastre precum peştii. Credeam că ne trebuie mai mult timp ca să punem ceva pe hârtie, dar atunci când totul pare o nedreptate, literele ce se transformă în cuvinte încep să curgă. Vrem să ţipăm şi să ne punem mâinile la urechi crezând că ne putem apăra de propriul strigăt.
Dar nu. Acum nu mai am ce să scriu. Dar totuşi mai este loc. Observ, sau cel puţin sper, că nu este aceasta ultima pagină unde am să scriu vreodată.. Dar acum nu pot să bâigui decât:
Mă absolv de orice vină, căci toate erau închipuite.

esprit d’escalier, es-tu là ?

S-au dus prietenii ce s-au întâlnit şi-mbrăţişat aici,
Fiecare urmându-şi propria greşeală;

And you come around to restore my soul.

Totul se bazează pe reciprocitate, nu?
De ce?
Eu te pot ierta. Tu mă poţi uita. Eu mă pot întoarce în mormântul meu, iar tu îmi poţi păstra sufletul într-un borcan pentru a-l vinde unui negustor ce te va face bogat. Şi te pot ierta şi pentru asta. Dar să nu-ţi fie frică. Nu mi-ai făcut nimic rău. Ci doar ai îndepărtat cauza tuturor greşelilor mele. Tu doar m-ai făcut mai puternică. Şi să nu te sperii dacă corpul meu nu va şti cum să reacţioneze acestei lipse. Va trece. Totul trece.. Şi moartea trece. Nu putem muri continuu.
Dar tu ştii mereu ce faci. Eşti demon. Ei nu fac niciodată ceva de care nu sunt conştienţi. Şi ştiu că îţi este indiferentă uşurinţa cu care eu mă las în voia ta, uşurinţa cu care cred în tine. Îmi spui mereu că sunt naivă, dar eu am nevoie de ceea ce tu faci fără prea mare efort. Am trăit o viaţă întreagă cu un suflet atârnat de corp şi am realizat că el era singurul care-mi provoca dureri insuportabile. De ce aş mai avea nevoie de partea aceea din mine care-mi face numai rău? Dar acum nu mai am prea mult timp şi aş vrea..
Ştiu că-mi poţi îndeplini o ultimă dorinţă. Ia-mi corpul şi aruncă-l într-un alt timp. Dumnezeu te-ar putea ierta pentru că te-ai transformat într-un diavol ce îndeplineşte dorinţe interzise sau care, cel puţin, nu sunt pentru cei care au renunţat de multă vreme la sufletul lor. Ai făcut asta pentru mine, iar eu.. am să-mi vând speranţa lui Dumnezeu pentru a te salva pe tine. Ştiu că-ţi doreşti ceea ce eu am aruncat. Ironic, nu? Tu ţi-ai dorit un suflet numai al tău pe care să-l aşezi cu grijă în aşternutul cald al unui trup, iar eu am râvnit la ce era mai simplu de îndurat: un corp sterp. Ne-am dorit ce nu aveam.

nu te uita în ochii mei căci totul e confuz

Mă îngrămădeam la taraba sărăcăcioasă pe care erau aşezate cu atâta grijă nenumărate iluzii, potrivite pentru fiecare dintre noi. Mi-aduc aminte cât am fost de captivată de mirajul culorilor şi strălucirea acelor steluţe contrafăcute, dar nu mă puteam decide pe care s-o cumpăr.. Am zăbovit ceva timp până să mă hotărăsc asupra celei turcoaz care, în ochii mei, părea că stăluceşte cel mai tare. Tu, văzând că eu îmi caut banii prin geantă, ai zâmbit scurt şi parcă satisfăcut. Ai scos dintr-o cutie de carton o bucată de ziar negricioasă şi plină de pete de ulei, mi-ai luat iluzia, şi ai împachetat-o neglijent. Te gândeai că urâţenia hârtiei avea să sporească frumuseţea iluziei. Şi aveai dreptate. Apoi ai întins pachetul cu o mână, iar cu cealaltă aşteptai să primeşti banii. Eu, grăbită să-mi primesc achiziţia, n-am mai luat restul şi-am plecat.

În drum spre casă, de nenumărate ori am despăturit ziarul pentru a mai admira conţinutul pachetului. Uitasem cât era ceasul însă, dintr-un oarecare motiv, am avut senzaţia că se lumina de ziuă. Mă înşelasem.. Cu cât încercam să desluşesc mai bine drumul care mă ducea acasă, cu atât mai mult credeam că m-am rătăcit. Afară nu se lumina, ci negrul nopţii devenea tot mai apăsător şi  sufocant. Şi steluţa mea.. steluţa mea se stingea sub greutatea întunericului. Se mistuia precum o bucăţică de jar, până n-a mai rămas decât cenuşa. Nu vedeam, dar simţeam cum praful acela mi se strecura printre degete şi se pierdea în vânt.
Sufletul se chircise în mine. Mi-era cumplit de frig. Vroiam doar să închid ochii, să-mi zdrobesc pleoapele una de alta în speranţa că mă voi trezi din acest coşmar oribil. Vroiam ca cineva să-mi arate drumul spre casă. Iar eu, ingenuă, am lăsat un negustor de iluzii să-mi fie călăuză..
Am aflat mai apoi că tu, negustorule de iluzii, îngânai somnul unei actriţe, iar ea-şi săruta partenerul de scenă lacom pe gură.. Dar cine era ea? Cine?

simt briza caldă a mării până şi în cele mai reci zile de iarnă..

Se spune că atunci când ajungi să-ţi porţi trecutul cu tine acesta devine prezent. Însă eu nu te-am purtat cu mine. Nici măcar nu mi-am amintit că aveam un asemenea trecut.. Şi totuşi acum ai redevenit prezent. Dar pentru cât timp vei fi prezent? Şi mai ales.. prezentul meu?

Didn’t anyone tell you you’re supposed to break my heart?
I expect you to.
So why haven’t you?